N-am titlu…

5 dimineata. Iarna. Frig. Mama merge cu el de mana pe strada pustie. Este inca intuneric. Aerul, desi rece, este curat. Miroase a zapada. Desi merg amandoi la pas grabit, el reuseste sa stranga un pumn de zapada de pe o masina parcata pe trotuar. Zapada este murdara, dar lui nu ii pasa, pentru ca un bulgare este un bulgare. Nu poate sa isi scoata manusa din mana stanga si sa simta gheatza pe piele, asa ca tine bulgarele strans in mana lui mica pana se topeste.
Au ajuns in fatza portii. Gratii verzi. O intrare mica, si un zid inalt. Cenusiu. Dincolo de poarta se ghiceste pe intuneric usa verde, masiva.
- Sa fii cuminte, si sa nu pleci de aici pana nu vine Doamna. Si sa nu iti fie frica, esti barbat!
El da din cap hotarat, desi pe jumatate absent. Usa ii atrage privirea, desi a mai vazuto de sute de ori pana acum.
Mama ii da un pupic pe obraz si pleaca grabita. El se uita in urma ei, numai ca dupa cateva secunde dispare dupa coltzul zidului cenusiu. Mai staruieste putin cu privirea si isi aduce aminte de usa verde. Se intoarce si isi sprijina mainile pe gratiile portii. Obrajii i se odihnesc de poarta si doar nasul patrunde in curte.
In dreapta este bazinul. Care nu este niciodata umplut cu apa, nici macar vara. Dar nu il deranjeaza. Pentru ca acolo joaca baietii mari fotbal, si el petrece ore in sir uitandu-se la ei.
Mai departe de bazin sunt cauciucurile. Roti mari, de tractor, lipite de ciment, si pe care el se suie inchipuidu-si ca sunt cai naravasi pe care ii mana peste campii.
In stanga sunt florile. Care miros atat de bine vara, si aduc albine. Dar florile nu sunt acum. Vor fi, la vara.
Se intoarce inspre strada. Un felinar palpaie slab la cativa metri. Zapada straluceste si lumineaza strada cat de cat. In coltz, frizeria este inchisa. Nenea de la frizerie este foarte bun cu copii. Ii lasa sa stea pe trepte si sa vorbeasca, atat timp cat nu deranjeaza lumea care intra si iese. Si mereu da din cap si ii zice mamei: “De ce doamna? Nu vedeti ce par are?” cand vine vremea sa ii taie buclele blonde.
Se apropie de un tomberon. Pe capacul acestuia este zapada. Sta putin si se gandeste. Mama i-a zis sa nu scoata manusile pana nu e inauntru. Atinge incet zapada si aceasta se taseaza sub mana lui mica. Cu ochii stralucind, uita de sfaturile mamei si isi scoate o manusa. Zapada este atat de rece si se topeste cand o atinge. Face repede un bulgare si incearca sa il arunce peste zidul cenusiu. Dar nu reuseste. El este atat de mic, incat chiar sarind cat poate el de tare nu atinge marginea.
Isi aduce brusc aminte de sfaturile mamei, si isi pune repede manusa la loc. Doamna se supara si ea daca il vede fara manusi.
Se uita in sus si vede luna, acoperita putin de nori. O rafala de vant aproape ca il doboara. Se trage mai aprope de poarta si se tine de ea. Picioarele il dor putin, asa ca se aseaza jos, pe zapada, si isi promite ca se va ridica imediat ce aude pasii Doamnei. Pentru ca ea se supara si daca il vede stand pe zapada.
Trec secundele, minutele si orele. El nu are ganduri, iar daca are sunt distrase mereu de intunericul din jur. In care se forteaza sa priveasca, dar nu reuseste. Un caine trece prin fatza lui la cativa metri. Se incordeaza si strange un bulgare in manusa. Dar cainele pleaca incet. El ramane victorios langa poarta.
- Ei, iar stai jos in zapada? Sa vezi ce o sa zica mama cand aude!
Se ridica brusc, speriat.
- Sar’mana! reuseste sa ingaime, inrosit tot de vina. Ii este ciuda ca a fost prins, si ii este rusine ca nu este cuminte.
Doamna se uita la el zambind. Isi da seama ca l-a speriat, si citeste pe fatza lui vinovatia.
- Hai sa intram!
El ridica capul zambind. Este momentul cand se deschide poarta si se descuie lacatul. Si doar el, dintre toti copii, este cel care vede acest lucru in fiecare zi.
- Vad ca manusile le-ai tinut in mana acuma. Ai fost cuminte!
El zambeste in continuare dar lasa capul in jos, nedandu-si seama ca astfel recunoaste ca si-a dat jos manusile.
Un CLICK metalic si scartzaitul portii il fac sa tresara. Se grabeste sa o urmeze pe Doamna si inchide poarta in urma ei. Poarta este grea si mare, si ii este greu sa o inchida, dar trebuie sa arate ca e barbat, asa ca o face.
Intra incet in holul cladirii. Pasii Doamnei se pierd pe coridorul lung. Pe stanga si pe dreapta sunt asezate dulapuri metalice. Isi desface fularul de la gat, hainutza si isi scoate manusile. Apoi se uita fix la primul dulap metalic de pe stanga, si incepe sa mearga incet de-a lungul coridorului.
- Noua…zece….unsprezece….
La dulapul numarul saptesprezece se opreste si deschide incet usitza. Isi agatza hainele si isi pune incet sortul albastru. Lumina s-a aprins in camera mare. Alearga inspre usa si o deschide larg. In camera sunt opt mese mari, pline de piese Lego si bucati de lemn vopsite, care cu putina dibacie fac niste castele strasnice.
Se duce la masa “lui”. Prima pe stanga. Incepe sa ordoneze piesele, dupa culoare si forma.
- Haide draga, nu mai veneai? E ora sapte!
- Lasa draga, ca baiatul a venit inaintea noastra si a pazit el gradinitza.
- Iar l-au adus la cinci?
Discutia se pierde pe coridor. El nu o aude. Inca putin si piesele vor fi aranjate pe categorii. Se da putin inapoi, bucuros. A avut grija sa lase un spatiu mare, liber, in mijlocul mesei, pentru castel. Incepe sa puna bazele unei fortaretze in toata regula. Din cand in cand se da inapoi, se incrunta putin si scoate cateva piese care nu sunt puse bine. Este la jumatatea castelului cand se aud pasi si rasete pe coridor. Sunt ceilalti copii, adusi de parinti. Incet incet, camera se umple de galagie si de rasete. Radu si Bogdan au ajuns si ei la masa lui, si se uita aprobatori la ce a facut pana acum, apoi se apuca sa ii dea o mana de ajutor. Iar el se bucura ca a fost primul si astazi. Primul la gradinitza. Primul in camera de joaca. Primul care a construit un castel astazi.

Este ora 1.08 si picde somn. Am motzait ceva in pat de pe la 12, dar nu s-a prins nimic. Ciudat. Mi-a trecut prin cap o amintire din gradinitza si n-as fi vrut sa o uit. La cat de obosit sunt nici nu stiu daca are vreo logica ce am scris, si presupun ca o sa ma iau cu mainile de cap maine dimineata cand o sa recitesc. Sper sa nu.